Not another day.

Au urmat multe alte seri in care ma intorceam pe urmele pasilor de dinainte, dar nimic nu mai era la fel: luminile erau doar lumini, magazinele oricat de impodobite, erau doar magazine, galagia era tot mai greu de suportat, auzind in jurul meu toate acele ganduri ale oamenilor si spre deosebire de “atunci”, totul imi parea monoton. Parca nu e luna sarbatorilor, parca din copil am devenit brusc adult, unul extrem de plictisit de ce`l inconjoara.

Poate fulgii nu au cazut mereu din cer, poate s`au risipit din doi ochi caprui. Stau aici pe geam, inca se mai scrie soapta ta. E pranzul, dar stau in pijamale cu cafeaua langa mine si stiu ca ti`ar placea s`o gusti. E calda, geamul intredeschis lasa sa intre un miros puternic de iarna, cu toate ca afara lapovita lasa de dorit mai degraba o ninsoare, dupa atmosfera rece. Melodii vechi imi aduc aminte de copilarie si imi pare rau ca ma gandesc la ea ca la un lucru petrecut de demult, desi mai am de trait din ea, ma consider copil. Acel copil ce dezlipeste soapte de la geam, acel copil de asculta colinde si bea cacao pe pervaz, imbracat, poate, in pijamale. Cred ca de accea imi plac povestile de Craciun. Acum incerc sa`mi traiesc un Craciun timpuriu, deoarece mi`e foarte dor de zilele alea, nu mai am rabdare pana atunci.

Si zi`mi daca de accea iti plac si tie povestile de Craciun. Zi`mi ca iti place mirosul de brad, cel de cafea, si zi`mi ca iti plac geamurile aburite, pe care desenezi fete vesele. Sopteste`mi ca vezi un copil brunet in ochii mei caprui, un copil care asteapta cadouri si care arde de nerabdare, inocenta, iubire curata, daruita tie. Spune`mi ce numai tu stii sa imi spui prietene si daca nu, o singura privire imi e de ajuns. Este cartea mea deschisa, pe care o citesc printre randuri. Au fost vremuri in care n`am putut sa citesc, pentru ca era prea mult scris, sau pentru ca paginile erau patate. Au fost vremuri in care ai dat repede pagina si nu am putut vedea decat conturul literelor. Si au fost dati in care ai citit paragrafe intregi. Nu, nu le`am scris. Chiar am facut asta, cu ata alba, cum stim noi sa facem lucrurile. Da, le faceam bine. Tu esti cartea din care citesc povestile mele de Craciun. Tu esti cartea…mea.

The same afternoon.

“[...] I mounted into the window-seat: gathering up my feet, i sat cross-legged, like a Turk; and, having drawn the red moreen curtain nearly close, I was shrined in double retirement. Folds of scarlet drapery shut in my wiew to the right hand; to the left were the clear panes of glass, protecting, but not separeting me from the drear Octomber day. And, at intervals, while turning over the leaves in my book, I studied the aspect of that autumn afternoon. Afar, it offered a pale of mist and cloud; near, a scene of wet lawn and storm-beat shrub, with ceaseless rain sweeping away wildly before a long and lamentable blast.”

[From the book I`m reading, "Jane Eyre", Charoltte Bronte.]

Muritori suntem toti.

Si daca cerem fericire, v`a trebui s`o dobandim. Daca cerem sanatate, trebuie sa ne purtam de grija. Daca vrem sa fim iubiti, trebuie sa iubim. Dar daca vrem sa traim cat mai mult ce trebuie sa facem? Sunt reguli, intr`o anume masura. Nu intamplator mi`au trecut aceste ganduri prin minte, meditand ca de obicei pe banca liceului, intr`una din pauzele amiezii, stand la soare tremurand. Cu o zi in urma am fost la o inmormantare. Trist, ce`i drept. Numai vremea nu a vrut a fi trista, caci fusese soare, caldut, senin, acest lucru fiind poate un semn de sus. Cum ziceam, o ruda, indepartata mie, si`a scris povestea pe lumea aceasta, iar randurile ei sunt acum citite cu lacrimi de copii sai, nevasta si semenii apropiati. Stateam langa acest muritor de rand, aprindeam o lumanare, si ma gandeam cum a fost, cat de plina a fost viata acestuia. Dupa ridurile adanci, pometii cazuti si buzele uscate parea sa fi avut un sfarsit destul de chinuitor. Dar taceam, il priveam, eram uimita cum de eu puteam sa privesc un mort, niciodata n`am putut face aceasta. Nu erau copii in jur, peste tot oameni maturi, cu fericirea umbrita si lacrimi in ochi. Din cand in cand mai auzeam un strigat de suparare, inchideam ochii si imi tineam si eu lacrimile, gata gata sa ma bufneasca plansul. De ce ne resemnam spunand ca asta e viata? De ce nu putem sa ne facem viata mai buna? Ne facem noi rau, avem vicii, de la varste cat mai fragede, ne lasam prada depresiilor, stressului, suntem slugile vietii moderne, uitand de noi, de fericirea sufleteasca, de spiritul viu din fiecare din noi. Peste tot in jur aceleasi fete obosite, cu cearcane si sprancenele lasate, acelasi ‘buna ziua’ grabit, fiecare grabindu`se spre interesele proprii. Avem aripi, dar nu le folosim. Sau daca le folosim, intotdeauna le frangem pentru ca nu stim sa zburam. Si dupa ce le frangem, putem sa ne vindecam, dar nu, noi ramanem inchisi in noi, gresind enorm.

Revenind la ziua trista. Parintele oficia slujba si incercam sa fiu atenta, sa nu`mi zboare gandul la una si alta, dar eram miscata de chipul rece si lipsit de suflet al muritorului. Desi era caldut afara, imi iesea abur din gura la fiecare respiratie, facandu`ma sa ma gandesc la prezenta acelor entitati paranormale, sfarsind printr`o urma de zambet in coltul gurii, discret. Spre cimitir, auzeam in jur de ‘ultimul drum’. Dar de ce este ultimul drum? Pentru trupul lipsit de suflet? E doar trupul, ca fara suflet, este ca si cum n`ar fi. Mai este o viata dupa, iar expresia de ‘ultimul drum’ induce mai multa tristete, mai multe lacrimi amare, care iti sfasaie inima la auzul lor… Am stat langa groapa, am vazut traditionala ingropare, stand cu ochii ficsi, rapita de sentimentul de tristete. M`am plimbat in cimitir, fredonand o melodie vag, si m`am asezat pe o banca veche de fier, langa un mormant, aprinzand lumanarea de pe cruce. Nu stiam a cui apartine, dar nevoie de lumina au toti ce nu mai sunt pe lumea asta.

Se face seara, se face frig, si simt cum oboseala imi copleseste fiinta. Inchid ochii incet, iar trenul pleaca spre casa, lasandu`ma sa visez 30 de minute, pana cand gara din Ramnic se zareste la orizont…

She fails against the feelings.

Si iar dau cu ochii de lumina puternica dar blanda a toamnei, de cerul senin, dupa o noapte pierduta si o dimineata plina de un somn adanc. Si din nou imi ridic gulerul sacoului sa ma ascund de adierea de acum rece a lui octombrie, inchid pentru o clipa ochii si simt cum genele imi ating obrajii fierbinti. Mahmura, dupa o noapte de bautura si dezmat, ma indrept spre scoala iritata de gandul de a motai 5 ore pe banca. Imi amintesc printre gene clipele de seara trecuta, cand imi gaseam refugiul in sticla cu bere, doar doar sa mai traiesc pentru un moment detasata de toate si de toti. In urma cu cateva ore, era lume peste tot, haos, muzica, nu tocmai placut pentru inceput. Era doar un nou bal al bobocilor, inca o generatie ce isi incearca viciile departe de ochii mustratori ai parintilor, punand prima data tigara intre buze, ametind pentru prima data dupa cateva guri de tarie, dar ce conteaza pentru mine, am venit cu gandul de a mai uita de rutina zilnica. Eram hotarata, imi fac de cap, nimeni nu ma judeca, eram eu cu mine acolo, nu existau ceilalti cand aveam in mana paharul. Urmaream cu retinere spectacolul, care sincer nu m`am obosit a`l sustine, pentru simplul fapt ca nu ma interesa. Am trecut deja de entuziasmul de a fi boboaca, am daruit cu generozitate acest sentiment initiatilor de anul asta intr`ale liceului, eu multumindu`ma doar cu priviri aruncate piezis, dar nu tocmai rau intentionate. Intr`un tarziu, lasand putin paharul, m`am gandit sa ma misc, statusem cateva ore bune jos, respirand fumul de tigara ce se inalta altruist si mai sus, dizolvandu`se in luminile intermitente. Pofta vine mancand, vorba veche, iar dupa clipa in care am inchis ochii, nu mai simteam decat muzica rasunandu`mi in piept si in minte, siteam fiecare sunet cum imi inunda urechile si voiam mai mult, mai mult. Ma apropiam de unul, de altul, iar la un moment dat, dansand langa un “el”, simt ceva familiar, un parfum discret, si buzele pe gatul meu…Un impuls nebunesc m`a facut sa ma intorc si sa`l vad, dar imediat am inchis ochii si l`am sarutat, pierzandu`ma in multime si in ganduri, trairi…Dar m`am trezit goala, m`am uitat in jur si  disparuse. Unde, cand, nu am reusit sa realizez.Inca naucita de ritmul alert, rascolita de efectele alcoolului, am inceput sa`mi misc trupul iar si iar, fumul din jur facandu`ma sa cred ca a fost o naluca, sau doar eram prea ametita sa deslusesc intamplarea. Minutele treceau, curgeau, iar sufletul din mine o data cu ele. Ma retrag pret de cateva secunde, si vad printre atata lume o persoana apropiata, ce`mi spune adesea ‘te iubesc’, dar nu jumatatea mea, imi sopteste la ureche stiind ca ma trec fiori, dar il zaresc langa o fata, sarutand`o, in delirul provocat de atmosfera de discoteca. Hm, zambesc un coltul gurii si imi trag sufletul, gata sa ma intorc printre ceilalti. Primesc un mesaj, ce avea sa anunte un sfarsit de bal in doi, si ma indrept spre iesire, gasind si tinand strans mana ce ma conducea usor si in liniste spre camera plina de amintiri si franturi de fericire. Orasul linistit se pregatea de o noua zi, dar nu voiam sa renunt la noaptea ce tocmai se topea si isi pierdea luna plina si il priveam nedumerita, neintelegand de ce nu spune un cuvant, de ce nu ma saruta usor si doar priveste inainte pierdut.Dar era doar oboseala ce il facea asa lipsit de vaga. In curand, ii simteam mainile tremurand pe spatele meu, hainele ce cadeau jos fara a avea nici o sansa in fata iubirii ce se emana tot mai puternic. Alte minute irosite, dar nu regretate, s`au dus, luand cu ele o parte din placerea pura, si un simplu ‘noapte buna’, dar si ‘buna dimineata’ in acelasi timp, ne desparteau pret de cateva ore, pana a doua zi. Revin, imi gasesc locul in patul rece, parca tanjind dupa caldura din patul din care tocmai plecasem, dar visele isi fac loc sub pleoape si ma rapeste un somn adanc, bine meritat, ce avea sa ma domine pana cand o raza timida imi mangaie pleoapele. Dar raza nu era asa de dorita ca in alte dimineti, pentru ca orele tocmai pierdute isi faceau simtite prezenta imediat, facandu`ma sa inchid ochii instantaneu, fara succes in a ma trezi. Dar datoriile ma preseaza, ma trezesc, imi fac obisnuitele activitati si plec spre liceu, infruntand o noua zi…
[ The hour is near,

And she holds back a tear,

Hugs him for the very last time. ]

Nu stiu despre altii, dar mie mi`e greu sa`mi dau cu parerea despre ceva ce nu pot sa`l definesc.Trebuie sa existe vreo definitie a fericirii in vreun dictionar, dar cum nu sunt mandrul posesor al nici unei carti, nici macar una de telefon ), am sa orbecai pe intuneric la acest subiect.Ca si la oricare altul, de fapt.Iar de`o fi si`o fi, ca  din cauza intunericului cu pricina, ma ma impiedic de vreo mobila ceva si sa vars cafeaua neagra a gandurilor mele pe haina alba si imaculata a fericirii dumneavoastra, deh…

Spunem adesea: sunt “fericit/a”.Oare chiar asa sa fie?Adica o fi, nu zic nu, dar chiar asa la tot pasul si de 24 de ori pe zi?Sau confundam fericirea cu altceva, de exemplu:

Fericirea ca mizerie sufleteasca: suntem fericiti cand ne razbunam, cand ne batem joc, cand ii ranim pe cei care ne iubesc, cand platim o polita celor cre ii uram,cand…

Fericirea ca absenta a neplacutului: suntem ferici cand scapam din inchisoare, cand iesim din sspital, cand terminam armata, cand nu ne dor toate cele, cand…

Fericirea ca posesie si lipsa de griji: suntem fericiti cand avem sanatate, job usor si sigur, saltea doldora de bani, casa cu etaj, masina cu motor, piscina cu apa, amanta cu craci, tzoale, cand…

Fericirea ca adrenaline rush: suntem fericiti cand sarim cu parasuta si ea se deschide, cand jucam chicken cu trenul si el nu ne calca, cand ne fugaresc tiganii si nu ne prind, cand…

Fericirea ca renuntare: suntem fericiti cand trecem de partea cealalta a liniei, cand parasim ringul si devenim spectatori, cand nu ne mai dam coate la coada la hartie igienica, cand nu mai alergam cu sufletul la gura incercand sa mai inhatam inca o firimitura de viata, cand nu ne mai pasa de nimic si nimeni, cand…

Fericirea ca liniste interioara: suntem feiriciti cand ne impacam cu noi insine, cu unoversul din jur, cu conditia noastra in aceasta lume, cu viata pe care o avem, buna sau rea, cand…

Fericirea ca libertate: suntem fericiti cand suntem cu adevarat liberi.aici e simplu, nu e mult de scris: cu adevarat liberi nu suntem niciodata, dar exista o situatie cand ne apropiem cat de cat de libertatea deplina: atunci cand nu mai avem nimic de pierdut.

Pai eu as zice ca nici una din astea nu e fericire adevarata.As zice ca nu prea stim ce e fericirea adevarata.Stim doar ca vine si pleaca.As zice ca nu o putem defini, ca nu stim nici ce este, de unde vine, unde se duce, nici de ce ne`a vizitat.

Nici nu`i rau asa.Daca ar sta in gazda la noi tot timpul, nu s`ar mai chema fericire.N`am sti cum s`o mai deosebim de rest.N`am mai aprecia`o.Nu poti sa castigi la loterie in fiecare zi ) Nu poti avea 1000 de orgasme pe saptamana.Ti`ar crapa sufletul.Sau mai rau, n`ai mai simti nimic.

Da, suntem fericiti uneori.Nu prea stim de ce.Stim doar ca suntem fericiti in momentul acela.Si`atunci, in acel moment spunem: acum sunt fericit/a.Suntem in starea asta atat de rar si pt un timp atat de scurt-”acum”- atat.Nu putem fi fericiti luni, zile sau ani.putem fi, in cel mai fericit caz, fericiti “acum”.Acum trece foarte repede.Ramane restul…Restul este…viata de zi cu zi.

Reflectii

Deunazi am vazut un cortegiu funerar trecind pe strada. M-am gindit daca omul acela mort o fi avut o viata plina. Nu daca a fost frumoasa sau fara griji ci m-am intrebat daca a fost interesanta.
Ocazie cu care mi-am amintit ca in ziua aia nu traisem cine stie cit. Nici in saptamina aia nu traisem prea mult.
Mi-am facut o nota mentala ca, daca azi n-oi reusi, macar de a doua zi sa-mi scutur lincezeala temporara si sa-mi revin la preocuparea principala – viata. Adesea uitam sa o facem. Adesea traim din inertie. Adesea nu prea traim deloc. Pacat.
Ati observat ca intotdeauna exista un “mai tirziu” care urmeaza sa ne aduca o viata mai buna, mai interesanta, mai “adevarata”, mai implinita, mai nu stiu cum? Cam asta facem cu totii: aminam, planuim, speram ca… mai tirziu. Mai tirziu vom trai mai frumos, mai bine, mai mult, mai adevarat, mai usor. Atunci, mai tirziu. Atunci cind vom creste mari, cind o sa vina vacanta, cind o sa terminam scoala, cind o sa terminam armata, cind o sa incepem serviciul, cind o sa ne casatorim, cind vom avea bani, cind va veni vara, cind va veni weekend-ul, cind vom termina de construit casa, cind vor creste copii, cind o sa divortam, cind vom iesi la pensie, cind… vom muri.
Pentru ca, vezi bine, oameni se nasc si oameni mor. In fiecare zi. Zi dupa zi. Este adevarat, asta e unul din acele lucruri care se intimpla de obicei altora, acelei mase amorfe de oameni pe care nu-i cunoastem. Uneori insa se intimpla sa fie oameni pe care-i stim. Uneori se intimpla chiar sa fie oameni de care ne pasa. Uneori se intimpla sa fim chiar noi.
Asta e. Oameni se nasc si oameni mor. In fiecare zi. Zi dupa zi. Sintem pulbere plimbata de vint. Nu-i nimic bun sau rau in asta. Pur si simplu nu conteaza. Nu contam.Cum se zice: viata merge inainte. Adesea insa uitam ca, in timp ce viata merge inainte, moartea este deja acolo. Inainte.

Breath with September..

Hm.Inca o zi ploioasa.Pacat ca raceala si proasta dispozitie ma impiedica sa ies.Dar nu ma impiedica sa realizez ceva: norii, ploaia, vantul, frunzele pline de apa, imi produc aceasta stare.Ma afund in geaca moale si merg inainte, cu vantul in fata, simtind raceala toamnei pe buzele fierbinti.Am iesit din casa, vreau sa respir din dulceata lui septembrie si sa mai uit de rutina fiecarei zile.Ba bine ca nu pot uita…Ma gandesc cum poate un inger sa sufere dupa lucrurile pamantesti, sa`si dea viata pentru suferinte ale adolescentei si sa uite sa`si deschida inima, sufletul.Dar si l`a deschis, iar acum sunt singurul lui gand curat, printre atatea umbre.Luand in considerare tot ce am strans pana acum, tot ce merit, tot ce iubesc si nu iubesc, nu`mi permit sa pierd un inger, desi nu pot fi a lui.Ii pot fi alaturi, il pot strange in brate, il pot saruta usor pe buzele care poate au uitat o asa atingere…Cum as explica aceste gesturi daca nu este vorba de dragoste?Prea brusc, prea subit a aparut.Pana acum nu`l gasisem, am gasit si am iubit doar persoane ce habar n`aveau de ce simt eu.Dar nimeni nu are tot.Si imi continui drumul prin parc, ma uit cum altii isi soptesc iubire pe bancile marcate de atatea generatii, cum copii rad asurzitor in ciuda vremii lui septembrie, ajungand intr`un sfarsit la usa, unde imi deschide el si ma strange in brate, amintindu`mi ca da, traiesc.Dar nu e el ingerul…

Clipe :x

Ce poate fi mai frumos decat inceputul unei noi iubiri la varsta asta? Plimbarile lungi, ne tinem de mana, fiorii dati de primul sarut si miile de ganduri risipite pana la a doua intalnire.

Totul incepe de la o privire aruncata la intamplare, in curtea scolii.Era un sentiment nou, inima iti batea tare.Cati baieti mai erau acolo? Nu conteaza, el insemna totul atunci.Dupa cateva vorbe schimbate, totul iti parea la picioarele tale, simplu, te`ai indragostit.Il vezi mereu, iti doresti sa stai cat mai mult, sa descoperi fiecare detaliu la o persoana care urma sa stea langa tine ceva timp.Te`ai gandit vreodata ca tu ai ceva in suflet, inca din prima zi, dar el?Nu, erai poate prea optimista sa pui la socoteala faptul ca el nu simte nimic.Normal, cand te indragostesti ai impresia, cel putin la inceput, ca si el e la fel.Pacat ca mai tarziu, detaliul asta distruge tot.Urmeaza zile in care nu`ti doreai decat sa stai in bratele lui, sa nu simti frigul si raceala ploilor de noiembrie, sa i te daruiesti fara staruinta.Cu fiecare sarut dat crestea tot mai mult ceva acolo, in inima ta, am zis bine, in inima ta.Curand facea parte din viata ta.Era parte din universul tau, a imaginatiei tale.Era primul barbat din viata ta, ceea ce schimba cu mult lucrurile.Cine credea ca se va ajunge la atatea nopti traite cu toata fiinta, momente in care il simteai al tau cu fiecare partcica i si nu`ti mai trebuia nimic? Il iubeai din ce in ce mai mult, dar aici am o retinere cand zic “a iubi”.Tineai la el, mai bine zis asa.Ca poate daca l`ai fi iubit ai fi putut face ceva mai tarziu.Trece si iarna, simtindu`i asprimea destul de bine.Poate si anotimpurile lasa un semn in povestea cuiva.La fel de rece il simteai si pe el.Cu fiecare cuvant spus parca rupea ceva din tine, lua cu el.Puteai sa`ti dai seama de la inceput ca nu simtea nimic, ca a fost…distractie? E prea dur.Doare,stiu.Oare nu lua in seama ceea ce simteai tu?Nu se parea.Si ai ajuns sa te gandesti ca tu erai de vina, dar cu ce? Te`ai daruit cu toata fiinta lui si el asta da in schimb?Oare fiecare om din viata ta asa pleaca?Fara vreun cuvant in apararea lui si doar cu scuza: “Ah, iarta`ma, trebuia sa`ti spun de la inceput.” ?

Acum treci pe langa el pe strada, nu va cunosteti.O poveste, o lectie in plus.Destul de dura.Cum poti sa uiti atatea? Nu poti, stiam ca asta zici.Acum iti cere sa va intalniti.In adancul sufletului tau vrei, cu ardoare, dar nu poti face asta.Ai pe altcineva, ai reusit sa uiti acele minciuni care tu le credeai adevaruri, erau vise pentru tine.Si iti repeti iarasi, timpul trece si lasa semne…

Too much?

Invatam sa pretindem doar ceea ce nu exista.Descopar lucruri care se afla printre noi, nevazute.Noi forte nemaincercate pana acum.Placeri uitate cu timpul si regasite, numai ca sunt mai placute azi decat ieri.De ce cerem prea mult unei persoane care nu pune pret decat pe lucrurile lumesti si nu pe cele sufletesti? E asa de greu sa oferi simpatie, daca nu se poate iubire?Aruncam vorbe dure din nervi  si suparare, dupa care ne cerem scuze indirect, printr`un mesaj virtual.Numai ca scuzele nu mai repara nimic.Poate daca ar fi fost spuse in fata ar fi atenuat putin durerea, cu licarirea de parere de rau din ochi.Apoi incercam sa reparam, cu lacrimi si vorbe dulci, numai ca nu mai e cale de intoarcere.Poate aparent iertam.In mintea noastra nu se sterge nimic, asa cum se sterge un mesaj.Inchid ochii, uit, sterg, iert, las de la mine, calc peste orgoliu, apoi ii deschid si incep alta idee, alt capitol, alt alineat.De ce sufar si nu`ti pasa?De ce ai uitat atatea nopti?Sau daca nu le`ai uitat,le`ai trait cu superficialitate?Imi spui sa ascult? Ascult si inghit, poate stii mai multe decat mine, desi ma indoiesc.Acum ajuta`ma sa te uit.Nu spune ca ai nevoie de mine! Nu e cam…tarziu?!

[Timpul exista pentru ca toate lucrurile sa nu se intample in acelasi timp ]

Franturi de ganduri

Liceul..Nu mi`a adapostit el pana acum micile griji si necazuri, indoielile din dragoste, intrigile copilaresti, naivele aventuri, primele versuri furate orelor de curs si daruite iubitului cu generozitatea unei printese indiene?…

[Timpul exista pentru ca toate lucrurile sa nu se petreaca in acelasi timp.]