Servetzele, pastile, ceai.  Dar fara scoala.  Si parca as fi vrut sa mai colind zilele astea strazile care mustesc de energia premergatoare primaverii, sa vad cum soarele incearca sa ma incalzeasca, pe mine, pe toti.  Dar ma fac eu bine si promit zilelor de martie ca am sa le fur toata caldura si am sa i`o daruiesc lui. Pana atunci … hapciu! ups

The same afternoon.

“[...] I mounted into the window-seat: gathering up my feet, i sat cross-legged, like a Turk; and, having drawn the red moreen curtain nearly close, I was shrined in double retirement. Folds of scarlet drapery shut in my wiew to the right hand; to the left were the clear panes of glass, protecting, but not separeting me from the drear Octomber day. And, at intervals, while turning over the leaves in my book, I studied the aspect of that autumn afternoon. Afar, it offered a pale of mist and cloud; near, a scene of wet lawn and storm-beat shrub, with ceaseless rain sweeping away wildly before a long and lamentable blast.”

[From the book I`m reading, "Jane Eyre", Charoltte Bronte.]

Muritori suntem toti.

Si daca cerem fericire, v`a trebui s`o dobandim. Daca cerem sanatate, trebuie sa ne purtam de grija. Daca vrem sa fim iubiti, trebuie sa iubim. Dar daca vrem sa traim cat mai mult ce trebuie sa facem? Sunt reguli, intr`o anume masura. Nu intamplator mi`au trecut aceste ganduri prin minte, meditand ca de obicei pe banca liceului, intr`una din pauzele amiezii, stand la soare tremurand. Cu o zi in urma am fost la o inmormantare. Trist, ce`i drept. Numai vremea nu a vrut a fi trista, caci fusese soare, caldut, senin, acest lucru fiind poate un semn de sus. Cum ziceam, o ruda, indepartata mie, si`a scris povestea pe lumea aceasta, iar randurile ei sunt acum citite cu lacrimi de copii sai, nevasta si semenii apropiati. Stateam langa acest muritor de rand, aprindeam o lumanare, si ma gandeam cum a fost, cat de plina a fost viata acestuia. Dupa ridurile adanci, pometii cazuti si buzele uscate parea sa fi avut un sfarsit destul de chinuitor. Dar taceam, il priveam, eram uimita cum de eu puteam sa privesc un mort, niciodata n`am putut face aceasta. Nu erau copii in jur, peste tot oameni maturi, cu fericirea umbrita si lacrimi in ochi. Din cand in cand mai auzeam un strigat de suparare, inchideam ochii si imi tineam si eu lacrimile, gata gata sa ma bufneasca plansul. De ce ne resemnam spunand ca asta e viata? De ce nu putem sa ne facem viata mai buna? Ne facem noi rau, avem vicii, de la varste cat mai fragede, ne lasam prada depresiilor, stressului, suntem slugile vietii moderne, uitand de noi, de fericirea sufleteasca, de spiritul viu din fiecare din noi. Peste tot in jur aceleasi fete obosite, cu cearcane si sprancenele lasate, acelasi ‘buna ziua’ grabit, fiecare grabindu`se spre interesele proprii. Avem aripi, dar nu le folosim. Sau daca le folosim, intotdeauna le frangem pentru ca nu stim sa zburam. Si dupa ce le frangem, putem sa ne vindecam, dar nu, noi ramanem inchisi in noi, gresind enorm.

Revenind la ziua trista. Parintele oficia slujba si incercam sa fiu atenta, sa nu`mi zboare gandul la una si alta, dar eram miscata de chipul rece si lipsit de suflet al muritorului. Desi era caldut afara, imi iesea abur din gura la fiecare respiratie, facandu`ma sa ma gandesc la prezenta acelor entitati paranormale, sfarsind printr`o urma de zambet in coltul gurii, discret. Spre cimitir, auzeam in jur de ‘ultimul drum’. Dar de ce este ultimul drum? Pentru trupul lipsit de suflet? E doar trupul, ca fara suflet, este ca si cum n`ar fi. Mai este o viata dupa, iar expresia de ‘ultimul drum’ induce mai multa tristete, mai multe lacrimi amare, care iti sfasaie inima la auzul lor… Am stat langa groapa, am vazut traditionala ingropare, stand cu ochii ficsi, rapita de sentimentul de tristete. M`am plimbat in cimitir, fredonand o melodie vag, si m`am asezat pe o banca veche de fier, langa un mormant, aprinzand lumanarea de pe cruce. Nu stiam a cui apartine, dar nevoie de lumina au toti ce nu mai sunt pe lumea asta.

Se face seara, se face frig, si simt cum oboseala imi copleseste fiinta. Inchid ochii incet, iar trenul pleaca spre casa, lasandu`ma sa visez 30 de minute, pana cand gara din Ramnic se zareste la orizont…

She fails against the feelings.

Si iar dau cu ochii de lumina puternica dar blanda a toamnei, de cerul senin, dupa o noapte pierduta si o dimineata plina de un somn adanc. Si din nou imi ridic gulerul sacoului sa ma ascund de adierea de acum rece a lui octombrie, inchid pentru o clipa ochii si simt cum genele imi ating obrajii fierbinti. Mahmura, dupa o noapte de bautura si dezmat, ma indrept spre scoala iritata de gandul de a motai 5 ore pe banca. Imi amintesc printre gene clipele de seara trecuta, cand imi gaseam refugiul in sticla cu bere, doar doar sa mai traiesc pentru un moment detasata de toate si de toti. In urma cu cateva ore, era lume peste tot, haos, muzica, nu tocmai placut pentru inceput. Era doar un nou bal al bobocilor, inca o generatie ce isi incearca viciile departe de ochii mustratori ai parintilor, punand prima data tigara intre buze, ametind pentru prima data dupa cateva guri de tarie, dar ce conteaza pentru mine, am venit cu gandul de a mai uita de rutina zilnica. Eram hotarata, imi fac de cap, nimeni nu ma judeca, eram eu cu mine acolo, nu existau ceilalti cand aveam in mana paharul. Urmaream cu retinere spectacolul, care sincer nu m`am obosit a`l sustine, pentru simplul fapt ca nu ma interesa. Am trecut deja de entuziasmul de a fi boboaca, am daruit cu generozitate acest sentiment initiatilor de anul asta intr`ale liceului, eu multumindu`ma doar cu priviri aruncate piezis, dar nu tocmai rau intentionate. Intr`un tarziu, lasand putin paharul, m`am gandit sa ma misc, statusem cateva ore bune jos, respirand fumul de tigara ce se inalta altruist si mai sus, dizolvandu`se in luminile intermitente. Pofta vine mancand, vorba veche, iar dupa clipa in care am inchis ochii, nu mai simteam decat muzica rasunandu`mi in piept si in minte, siteam fiecare sunet cum imi inunda urechile si voiam mai mult, mai mult. Ma apropiam de unul, de altul, iar la un moment dat, dansand langa un “el”, simt ceva familiar, un parfum discret, si buzele pe gatul meu…Un impuls nebunesc m`a facut sa ma intorc si sa`l vad, dar imediat am inchis ochii si l`am sarutat, pierzandu`ma in multime si in ganduri, trairi…Dar m`am trezit goala, m`am uitat in jur si  disparuse. Unde, cand, nu am reusit sa realizez.Inca naucita de ritmul alert, rascolita de efectele alcoolului, am inceput sa`mi misc trupul iar si iar, fumul din jur facandu`ma sa cred ca a fost o naluca, sau doar eram prea ametita sa deslusesc intamplarea. Minutele treceau, curgeau, iar sufletul din mine o data cu ele. Ma retrag pret de cateva secunde, si vad printre atata lume o persoana apropiata, ce`mi spune adesea ‘te iubesc’, dar nu jumatatea mea, imi sopteste la ureche stiind ca ma trec fiori, dar il zaresc langa o fata, sarutand`o, in delirul provocat de atmosfera de discoteca. Hm, zambesc un coltul gurii si imi trag sufletul, gata sa ma intorc printre ceilalti. Primesc un mesaj, ce avea sa anunte un sfarsit de bal in doi, si ma indrept spre iesire, gasind si tinand strans mana ce ma conducea usor si in liniste spre camera plina de amintiri si franturi de fericire. Orasul linistit se pregatea de o noua zi, dar nu voiam sa renunt la noaptea ce tocmai se topea si isi pierdea luna plina si il priveam nedumerita, neintelegand de ce nu spune un cuvant, de ce nu ma saruta usor si doar priveste inainte pierdut.Dar era doar oboseala ce il facea asa lipsit de vaga. In curand, ii simteam mainile tremurand pe spatele meu, hainele ce cadeau jos fara a avea nici o sansa in fata iubirii ce se emana tot mai puternic. Alte minute irosite, dar nu regretate, s`au dus, luand cu ele o parte din placerea pura, si un simplu ‘noapte buna’, dar si ‘buna dimineata’ in acelasi timp, ne desparteau pret de cateva ore, pana a doua zi. Revin, imi gasesc locul in patul rece, parca tanjind dupa caldura din patul din care tocmai plecasem, dar visele isi fac loc sub pleoape si ma rapeste un somn adanc, bine meritat, ce avea sa ma domine pana cand o raza timida imi mangaie pleoapele. Dar raza nu era asa de dorita ca in alte dimineti, pentru ca orele tocmai pierdute isi faceau simtite prezenta imediat, facandu`ma sa inchid ochii instantaneu, fara succes in a ma trezi. Dar datoriile ma preseaza, ma trezesc, imi fac obisnuitele activitati si plec spre liceu, infruntand o noua zi…
[ The hour is near,

And she holds back a tear,

Hugs him for the very last time. ]