Vis de iarna

Au ramas nepovestite multe zapezi

acum cand bucuria se naste mai mult in cuvant-

in lacrimile tale se vorbeste si astazi despre mine

si toate stelele inghetate au amutit albastre langa

iubirea ta…

Tristetea este fiica zapezilor promise-

iata, niciun fulg nu iti mai

tulbura acum tacerea-si ce dor ne este

cand respiram maretia unui vis de clestar,

ce dor ne este de omul de zapada

pe care iubirea insasi l-a uitat intr-un decembrie

de lut…

Ce zapada este acum lumina…

Ce zapada este acum linistea acesta fara vina…

Ce zapada este acum …

In ape, in cer, pe pamant si departe

Acolo unde numai luna are voie sa

teasa pe aripi de inger

fiinta ta

de om de zapada…

De aici pot incepe sa ne deschida

pleoapele cu uimire

cu neaua promise

doar amintirile…

doar de argint stralucirile…

[Scris de un bun prieten, St.Andrei.]

:)

:)

Deunazi am auzit o persoana spunand ca si`ar dori sa mai traiasca o data anii de liceu, macar o clipa. Eram langa respectivu` si m`am simtit oarecum mandra, eu fiind in mijlocul acestei perioade. Si mai spunea ca trebuie sa profitam, sa nu pierdem timpu` cu prostii, cum ar fi suferinte si dezamagiri, ca nu lungi sunt 4 ani de liceu, ci dimpotriva, zboara pe nevazute.

M`am simtit si oarecum vinovata, dar m`am consolat cu faptu` ca nu degeaba am dus si duc o relatie lunga, fiind constienta de dezamagirea de apoi. Fiind o fire mai iubitoare, nu trec asa dintr`o relatie in alta, pt simplu fapt ca ma atasez prea repede si la fel de repede nu renunt.

Asa ca prefer in continuare fluturii aia in stomac, plimbarile lungi, povestile pline de tu si noi, considerand ca eu asa`mi traiesc anii astia.

Povesti.

Inchid ochii. Merg asa pe un drum infinit. Nu pare un drum lung. Nici macar cat drumul spre casa cand ninge afara si e frig si cand trec prin ultima perioada de tacere in toata dezordinea asta, care nu e chiar dezordine.

Inchid ochii si ma las cuprinsa de vise incinse, de promisiuni, de drumuri, de incercari, de realizari, de esecuri, de tine, de mine. Si nu a fost nevoie decat de un inceput. Ca de obicei, totul s`a scurs printre degete. Te intrebi de ce?..Hmm. Nici tu nu stii. Iti iei o pauza si taci. Dar acum tac si eu. Cu ochii larg deschisi incerc sa citesc povesti. Nu povesti, randuri. Nu randuri, cuvinte. Cred ca nici macar atat. Am trecut la zambete. Si le citesc aici, de departe. Nu pentru ca ai fi chiar asa departe. Ne desparte jumatate de oras cusut parca in alb, decupat parca din basme. Dar totusi, departe, nu`ti simt caldura si nici buzele arzatoare pe gat. Nu mi se`ntampla sa tanjesc dupa povesti, nu des. Poate ca eu insumi imi scriu povestea, sau asa as vrea sa cred, iarna, in noptile geroase, cand camera mea e luminata de o lumina alba, sub care citesc, cu ochii inchisi…povesti

Not another day.

Au urmat multe alte seri in care ma intorceam pe urmele pasilor de dinainte, dar nimic nu mai era la fel: luminile erau doar lumini, magazinele oricat de impodobite, erau doar magazine, galagia era tot mai greu de suportat, auzind in jurul meu toate acele ganduri ale oamenilor si spre deosebire de “atunci”, totul imi parea monoton. Parca nu e luna sarbatorilor, parca din copil am devenit brusc adult, unul extrem de plictisit de ce`l inconjoara.

Poate fulgii nu au cazut mereu din cer, poate s`au risipit din doi ochi caprui. Stau aici pe geam, inca se mai scrie soapta ta. E pranzul, dar stau in pijamale cu cafeaua langa mine si stiu ca ti`ar placea s`o gusti. E calda, geamul intredeschis lasa sa intre un miros puternic de iarna, cu toate ca afara lapovita lasa de dorit mai degraba o ninsoare, dupa atmosfera rece. Melodii vechi imi aduc aminte de copilarie si imi pare rau ca ma gandesc la ea ca la un lucru petrecut de demult, desi mai am de trait din ea, ma consider copil. Acel copil ce dezlipeste soapte de la geam, acel copil de asculta colinde si bea cacao pe pervaz, imbracat, poate, in pijamale. Cred ca de accea imi plac povestile de Craciun. Acum incerc sa`mi traiesc un Craciun timpuriu, deoarece mi`e foarte dor de zilele alea, nu mai am rabdare pana atunci.

Si zi`mi daca de accea iti plac si tie povestile de Craciun. Zi`mi ca iti place mirosul de brad, cel de cafea, si zi`mi ca iti plac geamurile aburite, pe care desenezi fete vesele. Sopteste`mi ca vezi un copil brunet in ochii mei caprui, un copil care asteapta cadouri si care arde de nerabdare, inocenta, iubire curata, daruita tie. Spune`mi ce numai tu stii sa imi spui prietene si daca nu, o singura privire imi e de ajuns. Este cartea mea deschisa, pe care o citesc printre randuri. Au fost vremuri in care n`am putut sa citesc, pentru ca era prea mult scris, sau pentru ca paginile erau patate. Au fost vremuri in care ai dat repede pagina si nu am putut vedea decat conturul literelor. Si au fost dati in care ai citit paragrafe intregi. Nu, nu le`am scris. Chiar am facut asta, cu ata alba, cum stim noi sa facem lucrurile. Da, le faceam bine. Tu esti cartea din care citesc povestile mele de Craciun. Tu esti cartea…mea.

Reflectii

Deunazi am vazut un cortegiu funerar trecind pe strada. M-am gindit daca omul acela mort o fi avut o viata plina. Nu daca a fost frumoasa sau fara griji ci m-am intrebat daca a fost interesanta.
Ocazie cu care mi-am amintit ca in ziua aia nu traisem cine stie cit. Nici in saptamina aia nu traisem prea mult.
Mi-am facut o nota mentala ca, daca azi n-oi reusi, macar de a doua zi sa-mi scutur lincezeala temporara si sa-mi revin la preocuparea principala – viata. Adesea uitam sa o facem. Adesea traim din inertie. Adesea nu prea traim deloc. Pacat.
Ati observat ca intotdeauna exista un “mai tirziu” care urmeaza sa ne aduca o viata mai buna, mai interesanta, mai “adevarata”, mai implinita, mai nu stiu cum? Cam asta facem cu totii: aminam, planuim, speram ca… mai tirziu. Mai tirziu vom trai mai frumos, mai bine, mai mult, mai adevarat, mai usor. Atunci, mai tirziu. Atunci cind vom creste mari, cind o sa vina vacanta, cind o sa terminam scoala, cind o sa terminam armata, cind o sa incepem serviciul, cind o sa ne casatorim, cind vom avea bani, cind va veni vara, cind va veni weekend-ul, cind vom termina de construit casa, cind vor creste copii, cind o sa divortam, cind vom iesi la pensie, cind… vom muri.
Pentru ca, vezi bine, oameni se nasc si oameni mor. In fiecare zi. Zi dupa zi. Este adevarat, asta e unul din acele lucruri care se intimpla de obicei altora, acelei mase amorfe de oameni pe care nu-i cunoastem. Uneori insa se intimpla sa fie oameni pe care-i stim. Uneori se intimpla chiar sa fie oameni de care ne pasa. Uneori se intimpla sa fim chiar noi.
Asta e. Oameni se nasc si oameni mor. In fiecare zi. Zi dupa zi. Sintem pulbere plimbata de vint. Nu-i nimic bun sau rau in asta. Pur si simplu nu conteaza. Nu contam.Cum se zice: viata merge inainte. Adesea insa uitam ca, in timp ce viata merge inainte, moartea este deja acolo. Inainte.

Breath with September..

Hm.Inca o zi ploioasa.Pacat ca raceala si proasta dispozitie ma impiedica sa ies.Dar nu ma impiedica sa realizez ceva: norii, ploaia, vantul, frunzele pline de apa, imi produc aceasta stare.Ma afund in geaca moale si merg inainte, cu vantul in fata, simtind raceala toamnei pe buzele fierbinti.Am iesit din casa, vreau sa respir din dulceata lui septembrie si sa mai uit de rutina fiecarei zile.Ba bine ca nu pot uita…Ma gandesc cum poate un inger sa sufere dupa lucrurile pamantesti, sa`si dea viata pentru suferinte ale adolescentei si sa uite sa`si deschida inima, sufletul.Dar si l`a deschis, iar acum sunt singurul lui gand curat, printre atatea umbre.Luand in considerare tot ce am strans pana acum, tot ce merit, tot ce iubesc si nu iubesc, nu`mi permit sa pierd un inger, desi nu pot fi a lui.Ii pot fi alaturi, il pot strange in brate, il pot saruta usor pe buzele care poate au uitat o asa atingere…Cum as explica aceste gesturi daca nu este vorba de dragoste?Prea brusc, prea subit a aparut.Pana acum nu`l gasisem, am gasit si am iubit doar persoane ce habar n`aveau de ce simt eu.Dar nimeni nu are tot.Si imi continui drumul prin parc, ma uit cum altii isi soptesc iubire pe bancile marcate de atatea generatii, cum copii rad asurzitor in ciuda vremii lui septembrie, ajungand intr`un sfarsit la usa, unde imi deschide el si ma strange in brate, amintindu`mi ca da, traiesc.Dar nu e el ingerul…

Clipe :x

Ce poate fi mai frumos decat inceputul unei noi iubiri la varsta asta? Plimbarile lungi, ne tinem de mana, fiorii dati de primul sarut si miile de ganduri risipite pana la a doua intalnire.

Totul incepe de la o privire aruncata la intamplare, in curtea scolii.Era un sentiment nou, inima iti batea tare.Cati baieti mai erau acolo? Nu conteaza, el insemna totul atunci.Dupa cateva vorbe schimbate, totul iti parea la picioarele tale, simplu, te`ai indragostit.Il vezi mereu, iti doresti sa stai cat mai mult, sa descoperi fiecare detaliu la o persoana care urma sa stea langa tine ceva timp.Te`ai gandit vreodata ca tu ai ceva in suflet, inca din prima zi, dar el?Nu, erai poate prea optimista sa pui la socoteala faptul ca el nu simte nimic.Normal, cand te indragostesti ai impresia, cel putin la inceput, ca si el e la fel.Pacat ca mai tarziu, detaliul asta distruge tot.Urmeaza zile in care nu`ti doreai decat sa stai in bratele lui, sa nu simti frigul si raceala ploilor de noiembrie, sa i te daruiesti fara staruinta.Cu fiecare sarut dat crestea tot mai mult ceva acolo, in inima ta, am zis bine, in inima ta.Curand facea parte din viata ta.Era parte din universul tau, a imaginatiei tale.Era primul barbat din viata ta, ceea ce schimba cu mult lucrurile.Cine credea ca se va ajunge la atatea nopti traite cu toata fiinta, momente in care il simteai al tau cu fiecare partcica i si nu`ti mai trebuia nimic? Il iubeai din ce in ce mai mult, dar aici am o retinere cand zic “a iubi”.Tineai la el, mai bine zis asa.Ca poate daca l`ai fi iubit ai fi putut face ceva mai tarziu.Trece si iarna, simtindu`i asprimea destul de bine.Poate si anotimpurile lasa un semn in povestea cuiva.La fel de rece il simteai si pe el.Cu fiecare cuvant spus parca rupea ceva din tine, lua cu el.Puteai sa`ti dai seama de la inceput ca nu simtea nimic, ca a fost…distractie? E prea dur.Doare,stiu.Oare nu lua in seama ceea ce simteai tu?Nu se parea.Si ai ajuns sa te gandesti ca tu erai de vina, dar cu ce? Te`ai daruit cu toata fiinta lui si el asta da in schimb?Oare fiecare om din viata ta asa pleaca?Fara vreun cuvant in apararea lui si doar cu scuza: “Ah, iarta`ma, trebuia sa`ti spun de la inceput.” ?

Acum treci pe langa el pe strada, nu va cunosteti.O poveste, o lectie in plus.Destul de dura.Cum poti sa uiti atatea? Nu poti, stiam ca asta zici.Acum iti cere sa va intalniti.In adancul sufletului tau vrei, cu ardoare, dar nu poti face asta.Ai pe altcineva, ai reusit sa uiti acele minciuni care tu le credeai adevaruri, erau vise pentru tine.Si iti repeti iarasi, timpul trece si lasa semne…

Too much?

Invatam sa pretindem doar ceea ce nu exista.Descopar lucruri care se afla printre noi, nevazute.Noi forte nemaincercate pana acum.Placeri uitate cu timpul si regasite, numai ca sunt mai placute azi decat ieri.De ce cerem prea mult unei persoane care nu pune pret decat pe lucrurile lumesti si nu pe cele sufletesti? E asa de greu sa oferi simpatie, daca nu se poate iubire?Aruncam vorbe dure din nervi  si suparare, dupa care ne cerem scuze indirect, printr`un mesaj virtual.Numai ca scuzele nu mai repara nimic.Poate daca ar fi fost spuse in fata ar fi atenuat putin durerea, cu licarirea de parere de rau din ochi.Apoi incercam sa reparam, cu lacrimi si vorbe dulci, numai ca nu mai e cale de intoarcere.Poate aparent iertam.In mintea noastra nu se sterge nimic, asa cum se sterge un mesaj.Inchid ochii, uit, sterg, iert, las de la mine, calc peste orgoliu, apoi ii deschid si incep alta idee, alt capitol, alt alineat.De ce sufar si nu`ti pasa?De ce ai uitat atatea nopti?Sau daca nu le`ai uitat,le`ai trait cu superficialitate?Imi spui sa ascult? Ascult si inghit, poate stii mai multe decat mine, desi ma indoiesc.Acum ajuta`ma sa te uit.Nu spune ca ai nevoie de mine! Nu e cam…tarziu?!

[Timpul exista pentru ca toate lucrurile sa nu se intample in acelasi timp ]

Franturi de ganduri

Liceul..Nu mi`a adapostit el pana acum micile griji si necazuri, indoielile din dragoste, intrigile copilaresti, naivele aventuri, primele versuri furate orelor de curs si daruite iubitului cu generozitatea unei printese indiene?…

[Timpul exista pentru ca toate lucrurile sa nu se petreaca in acelasi timp.]